Description
Vieţile noastre sunt guvernate de gânduri, de idei, de tăceri şi de fapte, care, toate, trasează direcţii, drumuri, rute, cărări, pasaje, căi de acces sau de fugă, existenţei noastre.
De foarte multe ori drumul este mai important decât destinaţia, pentru că în monotonia paşilor care se adaugă, unul după altul, gândurile şi meditaţiile călătorului alcătuiesc alte lumi, întotdeauna mai frumoase, mai complexe, decât lumea concretă, omul învaţă ce este renunţarea, descoperă valoarea ascunsă a lucrurilor, cea nebăgată în seamă în cotidiana alergare către, mereu, altceva.
Volumul acesta este un cântec despre timp, despre deşert, despre marea de iarbă, despre trecerea continuă şi ireversibilă prin labirintul deschis, fără ziduri, în care depărtările sunt, în mod paradoxal, limitările fiinţei care ne aparţine pe durată limitată!
Nu este o carte pentru oricine!
Este o carte pentru cei care ştiu să fie singuri, iar atunci când se întâmplă asta, să ştie să fie oameni adevăraţi, lipsiţi de patimi, ca să nu aibă parte de pătimiri.
English
admin
Nici volumul Peregrin (Cluj-Napoca, Editura Ecou Transilvan, 2022) nu este mai puţin îndatorat metaforei. Este şi el alcătuit din segmente poetic sapienţiale, pivotând pe axul ideatic al cunoaşterii („Călătorule însetat de cunoaştere“), având ca motive meditative deşertul şi iarba („Te laud şi te cânt, firule de iarbă,/ Aşa cum merită să fie cântat cel care există/ De dinaintea zeilor,/ Din zorii vremurilor,/ Aşa cum merită cântat cel care, cu tăcerea lui,/ A ajutat la naşterea timpului“ (Laudă firului de iarbă). Această invocaţie aminteşte de cea a lui Walt Whitman: „Cred că firul de iarbă nu este mai neînsemnat decât ziua stelară“, Dan Marius Drăgan fiind însă mult mai mult un comentator iniţiatic al perenităţii vieţii, văzută la polii existenţiali ai universului, de la iarba, ca simbol al fertilităţii, dătătoare de viaţă, la lipsa de viaţă a deşertului, amorf, mortifiant: „deşertul nu cunoaşte începuturi!/ Deşertul nu cunoaşte nici sfârşituri!“ (Alţi paşi, alte chemări). Călătorul, în simbolistica poemelor volumului, este însuşi omul din totdeauna iar călătoria este tocmai parcurgerea existenţei, cu toate meandrele ei labirintice: „Pas după pas, te înghite marea de iarbă./ Pas după pas, te înghite timpul ei,/ Timp care ţi se încurcă în picioare,/ Care te sleieşte de viaţă,/ Umplându-te de disperarea imensităţii…// Şi ajungi să te scalzi în lumină!// Îţi arde gâtul de uscăciunea setei/ Şi ai ca tovarăş de drum numai orizontul…/ Capătul lumii, capătul drumului,/ Mereu constant, mereu acolo,/ Aşezat la capătul întrebărilor tale…/ Mereu acelaşi, mereu altul…// Veşnică închinare cântecului greierilor,/ Veşnică închinare saltului lăcustelor,/ Veşnică închinare zborului păsărilor,/ Închinare sângelui armăsarului tău ce-şi alină setea!// Închinare soarelui şi stelelor,/ Care-ţi arată ieşirea din labirintul acela fără pereţi/ Şi fără drumuri închise dinaintea ta!“ (Labirintul de iarbă). Versul e patetic în solemnitatea sa, trădând însă o melancolie gravă, propice meditaţiei, marcată, de asemenea, de marile simboluri ale universalităţii, timpul fiind unul dintre motivele predilecte: „Timpul se scurge ca nisipul…/ Degetele făcute cange nu-l mai pot reţine.// Se scurge şi se adună în grămezi,/ Acolo unde vieţile oamenilor fierb/ Şi se încovoaie, se încurcă în propriile existenţe…“ (Hiatus).
Marea călătorie existenţială este, în tragica viziune a poetului, o caravană care străbate, deopotrivă, şi imensitatea deşerturilor: „Tot ce contează este Caravana/ Care-şi taie drumul până dincolo de timp,/ Care ştie locul stelelor pe cer,/ Dar nu le numără niciodată/ Pentru că, aidoma firelor de nisip,/ Stelele nu pot fi numărate…“ (Pasul necesar)
https://danmariusdragan.ro/constantin-cublesan-te-laud-si-te-cant-firule-de-iarba/