Cunoscut mai ales ca prozator, ca romancier inspirat din istorii oculte, Dan Marius Drăgan se defineşte, în fondul trăirilor sale emoţionale, ca un poet al înclinaţiei meditative, cultivând verbul rostuit în tipare clasice, marcat de un dramatic vizionarism mistic („Din timpul mort şi prefăcut în iască,/ Va creşte un timp nou, dens şi frumos“ – Sonetul XXVI). Umbrele trecutului, pe care îl evocă melancolic, prind viaţă misterioasă precum fumurile halucinante în retortele alchimiştilor de odinioară: „Din piatra care creşte, iese Floarea,/ Aşa cum Focul se-mplineşte-n Athanor!“ (Sonetul XXXIII). Sub semnul acestui… cuptor al alchimiştilor, cu ardere lentă care îşi furnizează însuşi focul continuu pentru a întreţine o temperatură necesară creaţiei, se înscrie primul său volum, intitulat Athanor (Zalău, Editura Ordo Ab Chao, 2013), alcătuit din 33 (număr sacru) de sonete, într-un ciclu ce se vrea a fi un discurs iniţiatic în arta poetică, aşa cum mitologii greci (asocierea nu este gratuită în acest caz) iniţiau tinerii discipoli în mistere, în secretele unui sistem religios oracular: „Eşti numai drum, te umpli de răcoare,/ Şi-n juru-ţi sunt doar ţăndări de lumini…/ Şi calci prin pietre şi prin vreme ca prin spini,/ Calci în beznă, între umbre… Şi te doare!…// Ţi-e timpul crud ca iarba şi ca vântul,/ Ţi-e moale timpul, cum ţi-e moale zborul…/ Din lacrimile Aurorei stângi tot dorul/ Ce te absoarbe-n melcul său – Cuvântul“ (Prolog). E şi un moralist, care face recomandări de atitudine pentru buna integrare socială a poetului (căci întregul ciclu nu este altceva decât o iniţiere în fiinţare a acestuia), observând, de fapt, lumea şi condiţia acesteia în eternitate, amintind, oarecum în pandant, de glosa eminesciană: „De-ţi e tăcerea cale, iar depărtarea crâng,/ Şi trecerea luminii, în noapte, apăsare,/ Deschisă către zarea în care somnul moare,/ Acolo unde spaime şi temeri nu ajung.// Să nu laşi să se scurgă înafară/ Valul mâlos, vântoase de penumbră,/ Să-şi stăpânească astfel nedezgheţata tundră/ A zorilor surii, crescuţi în nopţi de ceară!// Să nu te minţi că ceasurile serii/ Te-or aduna din stâncării şi hrube,/ Şi nici să crezi că vremurile-s crude,/ Şi-ar fi un miez amar în auriul mierii!…// E doar un timp nedrept, cu clipe grele, ude/ Ce-nchină dimineaţa încremenii serii!“ (SonetulV). E un limbaj poetic metaforizat în totul, sub eflorescenţa căruia sunt aşezate, în sedimentare, meditaţii filosofice autentice.
Meditaţia existenţialistă vizează o lume de fantasme în care poetul descinde ca într-un tărâm al său dublat de miraje: „Adună-ţi ochii minţii şi priveşte/ Spre dincolo de tine şi dincolo de drum,/ Petala de lumină e maculată-n fum,/ În aburul de beznă, care din neguri creşte!// La tine vine seara cu iepele sirepe,/ Gonind prin zări străine, fără frâie,/ Încălecate deşelat de zâne rele şi pline de mânie,/ Cu dinţi scrâşniţi, cu tigve-nfipte-n ţepe!// La tine vine noaptea chemând cu ea pustiul,/ Cu dangătul de clopot din turnul părăsit/ Al unui templu vechi cu zeul istovit,/ Înfrânt, secat, pierdut în argintiul// Mercurului din tine, sublim şi otrăvit,/ Care-ţi încarcă vena şi-ţi potenţează viul!“ (Sonetul X). Fantasme şi mistere ciudate circulă prin poezia aceasta cu halouri gotice, hrănită dintr-o magie a unui timp atemporal pe care poetul şi-l asumă decantat în cadenţele sonetului.
https://danmariusdragan.ro/constantin-cublesan-te-laud-si-te-cant-firule-de-iarba/