Fragment de roman, „EXPERTUL”
(roman în curs de apariție)
După 1968, atunci când Ceaușescu a condamnat politica dusă de comuniștii staliniști într-o Plenară a Comitetului Central, domnii scriitori, cei cu voie de la conducere, au căpătat ceva mai mult curaj!… Însă, numai lumea de rând își imagina că era vorba despre curaj!
În realitate era vorba despre o altă sarcină de partid! Nu este cazul să vă imaginați că oricine avea voie să scrie că partidul politic conducător – unic, de altfel – era condus în acea perioadă, efectiv, asta în numele internaționalismului proletar, de evrei, de unguri, de bulgari și alte naționalități conlocuitoare! În vremea aceea, îmi spunea bunicul Cornel, la ședințele de partid, cu oamenii muncii, de la uzina unde atunci „funcționa” ca lăcătuș mecanic, Uzina Unirea sau la Fabrica de pantofi, care în acele timpuri se numea „Ianoș Herbak”, abia mai târziu i s-a spus „Clujana”, la acele ședințe de partid se vorbea numai ungurește! Și alte „chestii” din astea!
Numai că astea sunt gânduri care explodează în ceasurile înserării, așa cum cresc din pământ ciupercile după ploile calde de vară! Domnul Amijlociu nu avea probleme cu asta! El avea „sarcini” de dus la bun sfârșit! Domnul Amijlociu, clientul meu, hotărât de instanța de judecată, avea o altă problemă, care era mare, pentru că era deranjantă!
În toată perioada dintre 1952 și 1960, în Cartea sa de muncă, nu era înscris niciun salariu, nici mare, nici mic, singurul numitor comun al acestei perioade era că toate înregistrările făcute în acest document de muncă erau făcute de către un anumit domn, pe numele său Feher Iosef, care avea funcția de inspector regional de cadre. Cu alte cuvinte lucra în cadrul Regionalei de partid! „C” – expert și el – mi-a explicat cum inspectorii ăștia – „cădireșii”, cum li se spuneau în popor – erau toți securiști, munca depusă în Serviciul de Cadre unde activau era, de fapt, al doilea lor loc de muncă. De acolo raportau orice „alunecare” de la linia partidului și supravegheau, în numele „organelor de stat” – a se citi Securitatea – tot ceea ce se întâmpla pe fața pământului în întreprinderile unde activau, dacă s-ar fi putut și gândurile și visele oamenilor!
Îmi spunea tatăl meu că, în acele vremuri și chiar și mai târziu, de „cădireși” chiar și directorilor de întreprinderi le era frică, pentru că aceștia aveau o putere mai mare decât un director de întreprindere, ba chiar decât decât secretarii de partid de acolo! Numai că acești „cădireși” – îmi spunea, în continuare, tatăl meu, din când în când, atunci când avea senzația că înțeleg ce-mi spune, iar eu nu mă apuc să vorbesc anapoda prin lume – chiar și atunci când acești oameni se pensionau, ei nu-și terminau activitatea, având în continuare activități de supraveghere a oamenilor.
Sistemul trebuia să funcționeze în continuare!
Mulți dintre ei primeau apartamente bune în noile blocuri construite, acolo unde, inevitabil, se înființau asociații de locatari. Aceste asociații erau, practic, singurele asociații independente și cu adevărat apolitice din perioada aceea, pentru că toate celelalte asocieri se puteau face numai pe baza unor legi speciale, clare! Bineînțeles, „cărțile de imobil” erau „ținute” de către cădireșii ieșiți la pensie, iar principalii utilizatori a informațiilor din ele erau sectoriștii de la Miliție, care „vegheau” la corecta și completa utilizare a acelor registre de evidență! Dar aceste evidențe puteau prezenta interes și pentru securiștii care aveau „resort” în acest domeniu de supraveghere! Desigur, nu toți locatarii blocurilor pricepeau ce se întâmpla în zona asta a existenței lor și, poate, nu-și dădeau seama că nu reușeau, nicicum, să scape de supravegherea aceasta totală și completă!… Acuma trebuie să fim oameni sinceri, poate starea aceasta de lucruri nici nu i-a afectat vreodată, dar supravegherea exista! La serviciu, dar și acasă! Trebuia să fie, pentru că lumea era plină de dușmani ai regimului!
Nu prea îi venea, tatălui meu, să vorbească prea mult despre lucruri din acestea! Avea o tehnică interesantă, în care spunea niște lucruri, dar le spunea, oarecum, pe un ton exterior, indiferent, ca și cum lucrurile nu ar fi avut o prea mare importanță!… Sau eu trebuia să cred că acestea nu sunt… excesiv de importante!… Avea un imbold interior să-mi împărtășească această experiență de viață, dar existau suficiente rețineri ca să nu o facă! Vremurile erau complicate și destul de primejdioase, chiar, în condițiile în care delațiunea devenise, pentru anumiți oameni, o adevărată profesie, din care se câștiga destul de bine. Spun asta pentru că informatorii erau plătiți, „stimulați” pentru informațiile pe care le furnizau „organelor”!
Sigur, milițienii plăteau mai puțin, iar securiștii mai mult, în plus „se mai închideau ochii” la găinăriile acestor informatori, care făceau abuzuri în jurul lor, beneficiau de judecăți – în caz că se ajungea la judecată – părtinitoare!… În fine, lucruri cunoscute, care se întâmplă și astăzi, că doar nu crede cineva că lumea s-a schimbat, numai pentru că a fost împușcat Ceaușescu! Aiurea! Lucrurile au rămas tot așa, numai că acuma lumea este supravegheată mai mult prin intermediul internetului, de aceea se pare că supravegherea nu există! Așa merg lucrurile!
Revin, pentru că am cam luat-o razna cu povestea mea! Prin urmare, îmi spunea tatăl meu, de cele mai multe ori indiferent și cu jumătate de gură că, în vremurile acelea spaima-spaimelor – vremuri care au început prin anii ‚60 și au durat până în vara anului 1971 – a fost Controlul de Stat. Acest Control de Stat a fost o instituție în care inspectorii care veneau să facă acel control aveau la ei pistol și cătușe, pe care le expuneau cu voluptate privirii celor controlați, sub pretextul că este cald în birou și trebuie să-și dea sacoul jos de pe ei. Atunci se vedeau foarte bine cum atârnau la centură pistoalele – în dreapta, deasupra buzunarului – și cătușele, mai la spate, atârnau într-un dispozitiv care le permitea să fie desprinse cu ușurință. Îmi spunea tatăl meu că au fost situații în care acești controlori de stat au operat arestări în timpul controalelor lor. Numai că, imediat, mi-a spus că aceste arestări nu au fost făcute, neapărat, din motive politice, de cele mai multe ori era vorba despre prostie, pentru că o mare parte dintre conducătorii de întreprinderi din acele vremuri aveau opt clase primare, oameni puși în funcții după câte un „curs de perfecționare” de două, poate trei luni, unde primeau o diplomă – accentul de punea pe litera o – care ținea loc de școală și de cunoștințe de specialitate! Fără să-și dea seama, tovarășii de la Partid acționau aidoma Vrăjitorului din Oz, care nu putea să-i dea Sperietorii de ciori minte, dar îi dădea o hârtie în care spunea că e deștept! Dacă pe lângă prostie, respectivii mai și furau – și se fura în vremea aceea! – atunci combinația explozivă era gata!

Controlorii de stat arestau imediat, fără prea multe rețineri. Acuma, sigur, în vremurile acelea, lucrurile astea – zic eu acuma, privind înapoi – aveau justificarea lor, dar îmi amintesc că tatăl meu îmi spunea că tot sistemul acesta de împrejurări, în care puterea se manifesta deplin, îi făceau pe acești oameni din „sfera controlului” să fie nespus de aroganți, să manifeste un comportament pe care cei controlați îl calificau ca fiind scârbos, puterea pe care o aveau, la care se adăuga infatuarea că sunt bucureșteni, din locul în care „se dădea ora exactă în România”, făceau ca oamenii aceștia să fie extrem de nesuferiți!
Adevărul cel mai greu, însă, era că acei conducători de întreprinderi, creați „la apelul bocancilor”, crezând, în suficiența lor, că lumea le aparține, au început să acționeze după cum îi ducea mintea, au făcut „minunății” prin întreprinderile pe care le „păstoreau”, făcând pagube! Uneori chiar furau. Așa că, la condiții extreme, se impunea luarea unor măsuri extreme! Aprecierea aceasta a făcut-o tatăl meu, mult mai târziu, după 1989, atunci când nu mai conta ce spunea despre oamenii din lumea „care se trecuse”! „Ce hoții puteau face acei oameni?” întrebam eu, în condițiile în care îmi imaginam că în acele timpuri evidențele erau riguroase. Dar asta nu avea absolut nimic în comun cu prostia omenească, pentru că mulți furau pur și simplu, provocând ceea ce se numea în vremea aceea „lipsuri la inventar”. În alte cazuri, la acele inventare periodice se constatau „plusuri la inventar” care nu erau altceva decât tentative de furt, care încă nu au fost puse în aplicare. Trebuie recunoscut ceva! În acele vremuri nu exista ceea ce numim acuma „piață liberă”, prin urmare, mai repede sau mai târziu, hoția era observată.

Dacă furai „ceva” din întreprinderea de stat, pe care mai apoi îl transportai cu mijloacele de transport aflate tot în proprietatea statului, după care depozitai acel „ceva” prin te miri care locuri, de unde iar trebuia să le duci, tot cu mașini ale statului, ajungeai – mai repede sau mai târziu – să fii în situația în care prea multe persoane te vedeau, te observau, le stârneai interesul, ajungeau să ia act de „furtul din avutul obștesc”, așa că acele rețele primitive, organizate de oameni fără școală, prin care se furau lucruri, cădeau rapid. Poate că dacă era vorba despre materiale de construcții, acestea ar fi dispărut în noua construcție care se ridica! Haide, prin absurd, să spunem că ar fi mers o asemenea hoție, dacă ea vorba despre casa ta. Să zicem că, pe lângă un camion de cărămizi, mai intra încă un sfert de mașină, dacă lângă cincizeci de saci de ciment, plătiți la casierie, mai intrau douăzeci de saci sfeterisiți, dar câte case putea să-și ridice un om? Una! Pentru că regimul de atunci nu-ți dădea voie să ai decât o singură proprietate, eventual dacă erai vreun ștab, puteai avea o casă de vacanță, undeva!… Prin urmare, nici hoțiile astea nu aveau șanse prea mari să reziste!
Iar, dacă am fi sinceri cu noi, prostia acelor „cadre de nădejde” care conduceau lumea de atunci și vorbeau numai în limbajul de lemn al internaționalismului proletar – încă mai „ținea” chestia asta – putea deveni o calamitate pentru economie, iar consecințele pentru oameni să fie cumplite.

SURSA:    https://revisteaua.ro/wp-content/uploads/Steaua-nr-8-din-2024-1.pdf