PEREGRIN este o carte a căutării nemărturisite.

Eu cred că, fiecare dintre noi, cei aflaţi în marea noastră călătorie, cea personală prin imensitatea existenţei, care ne înconjoară, ne aflăm permanent într-un punct de origine din care, dacă avem curajul, putem porni într-o nouă călătorie.

Călătoriile, acelea care sunt esenţiale, nu se fac, neapărat, în spaţiu. Sau, dacă e vorba despre spaţiu, acesta nu este neapărat unul liniar.

Călătoriile se fac dintr-un timp în alt timp, fiecare dintre acestea aparţinându-ne, timp pe care putem să-l păstrăm, sau dimpotrivă să-l împărţim cu alţii.

Este foarte greu să „povesteşti” poezia! Nu este greu, este de-a dreptul imposibil!

De curând am aflat că studenţilor de la filologie li se spune că poezia trebuie să aibă un fir epic!… Probabil profesorul acela, nu a reuşit să depăşească nivelul baladei lui Toma Alimoş!

Poezia nu poate fi nici „povestită” şi nici „explicată”.

Poezia este sau nu este!

Volumul acesta de poeme l-am scris în condiţiile în care, tocmai când îl scriam, eu, de fapt, îmi „făceam” propria călătorie, parcurgeam un drum!

Drumul acesta este un „ceva” în care lucrurile se amestecă. Se amestecă paşii în nisipul fierbinte, cu sunetul bolovanilor încinşi care se crapă în frigul cosmic al nopţii deşertului, cu zborul şoimului, cu foşnetul spinilor buruienelor care cresc ici şi colo, descoperind că acel deşert, acea pustietate care te înconjoară este mereu aceeaşi şi mereu diferită!…

De fapt, deşertul plin de nisip şi de stânci modelate de vânt, marea de iarbă a stepelor nesfârşite şi cerul învrâstat cu strălucitoarea Cale a Laptelui, căreia în unele locuri de pe pământ, în anumite epoci i se spunea şi Calea Robilor, au mai multe lucruri comune între ele.

Unul ar fi setea. Setea te poate cuprinde exact la fel şi în deşert, dar şi în marea de iarbă.

Altul ar fi singurătatea, căreia eu îi spun „singurătate superioară” , adică aceea în care poţi renaşte, ca o fiinţă nouă, îţi poţi primeni aspiraţiile, îţi poţi cerne visele de zgura faptelor comune, poţi deveni altceva decât eşti la un moment dat.

Altul ar putea fi posibilitatea de a-ţi alege jaloane care să-ţi guverneze existenţa, deci, implicit, şi călătoria ta prin lume şi prin timp.

Numai în solitudinea pustiului, indiferent cum ar fi el în manifestarea sa, te poţi destrăma, tu cel material şi să te transformi în vânt.

Dacă reuşeşti asta, atunci – se spune – ajungi la o formă de înţelegere a lucrurilor, actelor şi faptelor, total diferită!

Nu ştiu cum ar putea fi această stare şi ce ar însemna asta pentru un om… pentru mine… pentru oricine…

Dar, cred, am făcut un pas mărunt către starea aceasta : am scris PEREGRIN!