Mă bucur că am izbutit să termin ultimul roman din seria DRACUL.

Am început romanele din această serie, care adună acum către două mii de pagini, în urmă cu vreo 35 de ani, deși nu ar fi corect să spun că am lucrat încontinuu la ele!
Am mai făcut multe alte lucruri pe lângă ele. În primul rând am trăit. Apoi m-am căsătorit. Apoi soţia mea mi-a dăruit două fete superbe, de care sunt mândru de mama focului! Apoi am crescut împreună cu soţia şi cu fetele mele, învăţând din nou să scriu literele pe caiete dictando, am învăţat din nou tabla înmulţirii
apoi ceva mai încolo, am învăţat despre euglena verde şi despre mătasea broaştei… şi alte asemenea lucruri!
Am absolvit încă de două ori liceul, apoi am avut emoţii la intrarea la facultate – tot de două ori – timp în care am făcut multe alte lucruri, cam în acelaşi timp: am predat la facultate tot felul de materii economice, am terminat un doctorat, am scris şi o carte de economie, pe care însă nu aţi vrea să o citiţi, credeţi-mă pe cuvânt!
Aşa că, având atâtea treburi de făcut, au fost lungi perioade de timp în care săracul meu domn şi cavaler al Dragonului, că i-a plăcut sau nu, a trebuit să aştepte vremurile potrivite să iasă la suprafaţă!
Cu toate acestea, de început, am început să scriu la acest ciclu de romane, de prin anul 1986.
În vremea aceea mă împrietenisem cu scriitorul Constantin Zărnescu, care m-a îndrumat foarte bine şi corect pe drumul anevoios al devenirii mele ca scriitor.
Îi povesteam că am citit un roman al lui Corneliu Leu despre Vlad Ţepeş care m-a nemulţumit, pentru că imaginea domnului era una a unui întemniţat care se văicărea într-una, amintindu-şi tot felul de episoade din viaţa sa complicată şi spectaculoasă
Găsisem acelei cărţi tot felul de neajunsuri şi-i spuneam lui Titel Zărnescu de gândul meu de a scrie o carte despre tinereţea domnului Vlad Ţepeş, aşa cum nu s-a mai scris niciodată până atunci.
Titel mă asculta calm şi m-a încurajat la fel de calm. Concluzia a fost una singură, să scriu. Şi am scris.
Îmi aduc acum aminte că, de pildă, scena luptei cu lupii din VREMURI TULBURI, am scris-o în faiomosul “tren al foamei” – Acceleratul Iaşi-Timişoara Nord – din Năsăud până în Cluj Napoca, scriind pe genunchi într-un caiet registru cu copertele tari, pe o căldură îngrozitoare, având-o alături pe soţia mea însărcinată cu prima noastră fiică, Ioana.
Era înfiorător de cald, în vagon nu era aer, iar eu scriam de călăreţii căpitanului Ghinea cum umblau prin păduri în care lemnele trozneau din cauza frigului!…
Am citit prima oară din acest roman în Cenaclul Napoca Universitară, unor tineri colegi de generaţie, idealişti şi nişte nebuni frumoşi – atât de frumoşi că au făcut o Revoluţie – dar lor nu le-a prea plăcut!
Erau atunci – era prin ’87 sau ’88 – nişte vremuri în care tinerii intelectuali literari aveau mintea plină de Borges, de Sabato şi Marquez, iar eu nu scriam deloc ca aceştia!
Dar m-a auzit acolo, în sălile acelea reci, marele scriitor Teohar Mihadaş – Dumnezeu să-l odihnească – căruia i-a plăcut ceea ce scriam şi i-a potolit pe vehemenţii din jurul meu, ridicânduşi degetul zdrobit la Canal de un zbir, către cer!
Ce om frumos a fost Teohar!
La un moment dat l-a chemat şi pe scriitorul Constantin Cubleşan – alt senior! – şi m-a pus să-i citesc şi lui ce scrisesem până atunci. Să fi fost vreo cincizeci de pagini scrise de mână, cu creionul, pe un caiet studenţesc. I-a plăcut ce a auzit!
Aceştia au fost cei trei domni scriitori care m-au făcut să am încredere în mine, atunci când eu însumi nu aveam! Constantin Zărnescu, cel care mi-a fost tot timpul aproape, Teohar Mihadaş care mi-a luat partea atunci când nimeni nu era dispus să o facă şi, în final, Constantin Cubleşan, omul care mi-a dat ocazia să public o povestire în STEAUA.
Oamenii aceştia îmi sunt dragi, îi stimez, îi preţuiesc şi îi iubesc!
Apoi, în viaţa mea, am făcut de toate! Am devenit expert contabil, apoi director în Vama Română, apoi am demisionat şi am devenit din nou expert contabil, apoi am devenit cadru didactic universitar, apoi n-am mai predat la facultate, apoi am devenit doctor în Economie, în specialitatea Cibernetică şi Statistică economică şi tot aşa!
Prin 2002 l-am reîntâlnit pe poetul Florin Constantin Verdeş.
În tinereţea noastră am fost cenaclişti, poeţi, baladişti, folkişti. Apoi el s-a făcut “cătană cu minteu”, a dispărut din viaţa mea vreme de aproape douăzeci de ani, ca să apară ca ofiţer în rezervă, pensionar adică, un pensionar excepţional, pentru că NATO dorea o reformă a Armatei Române.
Omul era fericit, pentru că primise nişte compensaţii băneşti cu care a început o activitate privată. Şi-a făcut o editură! Frumoasă treabă!
Cu el împreună am “scos” prima variantă a romanului DRACUL, ceea ce va deveni mai târziu VREMURI TULBURI.
Îmi aduc aminte cum am stat o noapte întreagă să nimerim nuanţa de culoare a copertei şi să facem literele titlului diamantate, dar neostentativ!
În final a ieşit o carte frumoasă, dar care nu ştiam atunci că nu e bună! Aşa e întotdeauna când trebuie să refaci ceva, după ce l-ai terminat.
Marele câştig al acestei cărţi a fost că am câştigat prietenia unui alt mare senior şi domn, a scriitorului Florin Horvath din Zalău, un om minunat, înzestrat cu har scriitoricesc şi posesor a unei cunoaşteri şi înţelegeri superioare a lucrurilor, încât întotdeauna m-am simţit pe lângă el, nu chiar neînsemnat, dar nici foarte departe de asta!
În anul 2016 s-au împlinit 25 de ani de când am început să fac politică. Degeaba!
Când mi-a fost evident faptul că niciodată nu voi reuşi să schimb lumea, dintr-un entuziast care vroia să schimbe lucrurile, am devenit un înţelept care nu mai dorea decât să se schimbe pe sine însuşi!
În luna august 2016 am început să scriu CRUCEA ŞI PUTEREA, carte care mi-a mâncat sufletul până prin primăvara anului următor.
La final eram mulţumit de ceea ce obţinusem, numai că – atunci am realizat – ceea ce eu consideram a fi primul roman din serie, nu se mai potrivea deloc cu ceea ce ieşise în al doilea roman!
Acţiunea crescuse, au apărut situaţii noi, care nu aveau nimic în spatele lor… Aşa că singura soluţie era ca romanul iniţial să fie transformat, de a devenit până la urmă altceva.
Uite aşa DRACUL a devenit VREMURI TULBURI. Şi uite aşa am lansat cele două romane deodată!
Apoi, în febra aceasta a schimbării şi a şlefuirii, am adus două alte romane ale mele în forma definitivă. E vorba de AUR şi de REGINA ELISABETA
Aşa a trecut anul 2018.
În 2019, din nimic, prin primăvară, m-a prins un fel de febră şi m-am apucat de scris ALTARELE LUPILOR, pe care l-am terminat în toamnă! Era al treilea roman din serie.
Apoi a murit tatăl meu. L-a terminat o boală urâtă la pancreas, atât de repede, că nici nu ne-a venit să credem ce s-a întâmplat!
Nu am mai avut chef de nimic!
Aşa că pe la începutul lunii februarie m-am apucat de treabă, de scris adică.
Apoi a venit peste mine şi peste lume minunăţia asta de pandemie, nu mai aveam voie să ieşim din casă, aşa că am spus că acesta este un fel de semn de la Dumnezeu şi m-am pus serios pe treabă, de am scris cartea pe care o voi lansa online, NEGRUL UMED AL PĂMÂNTULUI!…
Prin urmare, dacă m-ar întreba cineva în cât timp am scris ciclul acesta de romane, aş răspunde: din august 2016 până în prezent.
Dacă m-ar întreba cineva de când mă gândesc la cartea asta? Aş răspunde că îmi stă în minte de zeci de ani!
Uite aşa, încercând să scriu despre tinereţea lui Vlad Ţepeş, am ajuns cucerit de tatăl său şi am scris seria de romane DRACUL!
M-au întrebat mulţi de ce am pus numele acesta seriei? Le răspundeam : Simplu, pentru că aşa l-a chemat! Dacă-l chema Ionescu, aş fi pus numele seriei IONESCU!
Şi despre ce este vorba în romanele mele?
Este vorba despre cavalerism, despre politică la nivel înalt, multe lupte şi războaie, răsturinări de situaţii, trădări şi supravieţuiri, despre oameni deştepţi şi capabili, este un roman despre PUTERE, care nu are personaje pozitive sau negative, ci numai personaje care au sau nu au PUTEREA!
S-au întâmplat multe în perioada aceea!
Au murit doi împăraţi ai Sfântului Imperiu, s-au unit Bisericile – cea Apuseană şi cea Răsăriteană – au murit doi prinţi moştenitori ai Imperiului Otoman, au fost trei războaie civile în Anatolia şi două în Ungaria, a început să urce pe cer steaua lui Ioan de Hunedoara, au fost două războaie în Transilvania, unul în Ţara Românească, Campania cea Lungă în Balcani, marea bătălie de la Varna, şi Campania de pe Dunăre!
O lume întreagă a fost încleştată în ceea ce a fost Ultima Cruciadă sau Cruciada Târzie, ultima tentativă de ripostă a Creştinătăţii împotriva Otomanilor!
După aceea lucrurile au luat-o atât de tare razna, încât în anul 1526 Ungaria era zdrobită de turci la Mohacs, iar armatele lui Carol Quintul, în 1527, asediau Roma, o cucereau şi o jefuiau cu o sălbăticie care l-a făcut pe Machiaveli să spună, atunci când trupele spaniole se îndreptau spre Toscana: “Omorâţi-i pe spanioli, că nu sunt oameni, numai vocea le-a rămas omenească!”.
Acum sunt obosit şi mulţumit că am dus la bun sfârşit treaba de care m-am apucat!
Ştiu că nimeni nu a mai scris, cel puţin în limba română, un asemenea roman istoric! Când spun asta nu o spun cu infatuare! tehnic vorbind, abordarea acestui roman este una geopolitică, geostrategică! Oamenii nu trăiau în interiorul graniţelor lor, iar graniţele nu erau cele de astăzi! Nimic din acea vreme nu seamănă cu ce cunoaştem noi în ultima sută de ani! Dar şi în ultima sută de ani câte nu s-au schimbat!
Anglia, Franţa, Portugalia, olanda, Belgia, Italia, Rusia – mai mult sau mai puţin – erau imperii! Ce să spunem mai mult?
În ultimii treizeci de ani au apărut ţări noi, s-au schimbat raporturile de putere, ce părea important în viaţa oamenilor, a devenit nesemnificativ, au apărut scări de valori noi, iar viaţa ne obligă la continue adaptări. care ne obosesc, dar nu avem ce face trebuie să mergem mai departe!
De fapt, poate această nevoie de a înainta, de a trece peste obstacole, este una dintre ideile pe care le veţi găsi în romanele mele!
Drumul oamenilor trece întotdeauna peste munţi! Fiecare dintre noi avem înaintea noastră un munte – mai mare sau mai mic – pe care trebuie să-l trecem!
Unii pot, alţii nu pot! Unii-l urcă singuri, alţii apelează la ajutoare de tot felul, dar lucrul care contează cu adevărat este acela că, acel munte se urcă de unul singur! Altfel nu se poate!
Ce să zic acum de mine? Am avut un munte în faţă şi l-am urcat… zic eu…
Poate voi mai avea şi alţii în drumul meu… Dacă va fi aşa, să dea Dumnezeu să am putere să-i urc şi pe aceia! Dacă nu voi avea?… Aşa e viaţa! Faptele unui om sunt cele care-l definesc, şi nu aspectele de ordin exterior!
În rest… zic aşa cum am scris în ultimele propoziţii din romanul meu: “Aici se încheie o poveste. Şi de aici începe alta!”.

Va aștept cu drag la prima lansare online pe Facebook a ultimului roman “Negrul umed al Pământului” din seria de romane istorice “Dracul”.